Postat de: - | 21/02/2010

Cu mocăniţa, pe Arieş

După-amiază senină și însorită. Pe o margine de cale ferată, un grup de oameni așteaptă un tren care n-a mai trecut pe-acolo demult. Așteaptă sceptici, nostalgici, povestesc, glumesc, vor sa vadă dacă-i adevărat, dacă după 40 de ani, după atâta amar de vreme, minunea se va întâmpla… Ceva mai încolo e gara, abandonata, cu încăperile care fuseseră altădată sala de așteptare, birouri, un ghișeu de bilete, distruse acum, și cu o plăcuța albastră, pe care scrie, abia vizibil, cu alb, Abrud. În fața gării, două fetițe blonde și-un băiețandru cu cozorocul de la șapcă întors șmecherește în sus, se joaca de-a conductorul, îmbiindu-i pe oamenii adunați pe peron: „Ia biletu, ia biletu! Te costa atâtica, ia și restul și hai poftim în vagoane, ca plecam!”. Biletele lor sunt flori galbene de păpădie, iar banii – fire de iarba. Joaca lor continua pe linia îngusta, de nici un metru lățime, pe care pornesc în sir indian, bălăngănindu-și mâinile în aer pentru a-și menține echilibrul, pufăind ca o locomotivă. Dar deodată, dinspre pădure răsună un alt șuierat, cu mult mai puternic și-adevărat, iar printre copaci, printre dealurile verzi și pline cu flori, apare, învăluit în aburii unui alt secol, un ditamai dinozaur din fier. Mocănița cu aburi!

Cu plăcuțele roșii, cu hornurile, farurile, rotitele, cadranele și manetele sale, locomotiva are aerul unei jucării lucioase de fier, crescută peste noapte sub atingerea unei baghete magice. Toata lumea o soarbe din ochi. Îmbrăcați curat, ca de sărbătoare, oamenii prezenți pe vechiul peron au pentru o clipa senzația ca s-au întors vremurile de altădată, ca sunt în anii fericiți în care mocănița însemnă pentru locuitorii risipiți prin satele Apusenilor mai mult decât un simplu mijloc de transport. Şi iat-o acum, șuierând fericita, cu cele trei vagoane pline cu pasageri, luați din Câmpeni. Dacă mașina timpului ar exista, ar arăta probabil ca locomotiva asta cu aburi. Cel care a adus-o din nou în realitate este un tânăr investitor austriac îndrăgostit de Valea Arieşului și de mocănița. Gestul lui, plin de bunăvoință, este o încercare de revitalizare a traseului de linie îngustă din Munții Apuseni. Din nou la drum în gară se fac manevre, se aduc lemne, copiii mișună peste tot, nu lasă nici un colțișor nedescoperit, o mașină de pompieri ghiftuiește locomotiva cu apă, să-i ajungă până la Gura Roșiei, prima haltă în drumul de 12 kilometri pana la Câmpeni. Lumea își ocupa locurile în vagoane. Unul din ele-i deschis, o platformă pe roti, altul are băncuțe din lemn, un ghișeu ca pentru taxatoare și o sobiță cu hornul ieșit în afară. În cele din urmă, locomotiva șuieră prelung, o data, de doua ori și a zecea oara chiar ca pornim. „Înainte, mergea până la Turda, făcea 80 de kilometri în 6-7 ore”, mormăie un om cu pălăria trasă pe ochi. Are vreo 70 de ani și a fost mecanic pe mocănita din 1960 și până-n 67, când aceasta a fost înlocuită de locomotiva Diesel. Emoțiile unei noi călătorii cu locomotiva cu aburi îl fac zgârcit la vorba, asa că puștanii din jur trebuie să-l tragă serios de limba până când omul își da drumul să povestească cum era înainte. „Linia îngustă avea gările și oamenii ei, la fel ca cefereu. Eu căram marfa, plecam la drum cu ajutorul de mecanic și cu doi frânari. Trenurile de persoane mai aveau un conductor și un șef de tren. Drumul trecea prin pădure, asa ca de multe ori linia era blocata de bușteni căzuți, trebuia sa coboram și să o eliberăm. Se întâmpla să iasă unul înaintea locomotivei – trebuia să fie la cel puțin 150 de metri ca să oprim -, să facă semn cu căciula că-i bucluc pe linie, stânci căzute sau mai știu eu ce. Iarna era cu adevărat greu, înghețau cuzineții de la roţi și trebuia să aducem patru coșuri cu cărbuni, scoși direct din foc, și-i țineam acolo, până se topea toată gheața de pe ei, nu puteai să dai cu ciocanul, că se spărgeau.” În vagonul descoperit al mocăniței, timpul călătorește altfel, ai vreme să respiri aer curat, să te bucuri de-o zi senină, să privești în jur. Prin curți, oamenii au ieșit să ne vadă, ne facem cu mâna, râdem unii la alții, pe sosea, mașini cu număr de Germania, de Italia, București sau Alba se opresc și șoferii coboară iute să facă fotografii. Pentru revigorarea turismului, mocănița ar însemna aur curat. Când ajungem prin sate, perdelele se dau repede în lături și chipurile care apar la fereastra se luminează. Trecem pe lângă o casa veche din lemn, cu acoperișul lung, țuguiat, și din pridvorul cocoțat ne privesc blând un bătrânel și o bătrânica, arătând ca într-o ilustrata. Mocănita lasă în urma podul de fier din Gura Roșiei. Şi atunci intrăm în cartierul țigănesc. Brusc, spațiul se-îgustează, zici că am ajuns în peștera, abia dacă mai e un metru intre șina și garduri. Locomotiva șuieră, pufăie, și țiganii parcă au înnebunit, ies din casele lor dărăpănate, din barăcile ca vai de ele și dansează, striga, se urca din mers, aleargă la o palma de tren si ochii le lucesc. Un mustăcios își ridica deasupra capului copilul și-l întinde cuiva din tren, nici el nu știe cui, o femeie iese la poarta cu tigăile de bucătărie, bate în ele și da din buric. La ieșirea din țigănie, suntem în tren cu zeci de persoane în plus. Sau, mai bine zis, pe tren, căci scena seamăna perfect cu o secvența dintr-un film western, cu un tren de epoca prins într-o ambuscadă și atacat de indieni gălăgioși. „Știi cine-s eu? Nu știi? Eu-s Nicolae Guţă Volumu Douasopt”, îmi striga un om în ureche, în vreme ce dansează cu mâinile pe sus și cântă. Intram într-o zona cu mulți copaci și crengile năvălesc peste noi, abia le vedem prin aburul gros al locomotivei de fier, ne ferim în ultima clipa, însa, cu toții, români, țigani, străini, suntem cu gurile până la urechi, ne facem semne unii altora și ne hlizim de parcă am fi plecat cu școala generală în excursie. „Creangă, băă!” Amintiri A doua zi, de Sfânta Mărie, ploua încetișor peste Valea Arieşului. Un moșneag cu ochii albaștri stă cuminte pe o bancă la marginea drumului și așteaptă să mai vadă trecând mocănița tinereții lui. „Ziceam duminica: „Meriem la tren? No, hai să meriem, mulțam Doamnie că-l avem”. Meream la piață, la Turda, cumpăram alimente, era ieftinătate pe-atunci, era cucuruzu și grâu bancut, ala din care se face faina albă, 20 de lei kilogramu, veneam acasă, trenul circula la ora fixă, nu ca acuma, de-ambolandă. Era curat ca și o casa, și iarna venea aer cald prin conducta, din vagon în vagon, de la soba din locomotiva. Mecanicii era toți oameni serioși, Iosin din Curaturi, Moraru din Roşia, Dărăban din Hunedoara, da s-au dus cu toții. Săracii… Acuma, nu știu ce-or face, or pune sau nu mocănița în cursa, bine ar fi sa meargă din nou, Doamnie, Doamnie, ce bine ar fi!” Fost băieș sub pământ, la Roşia Montană, moş Toderaş Niculae are seninătatea unui om ajuns la 88 de ani împăcat cu sine, și o mare pofta de-a sta de vorba, de a afla ce-i nou, de a povesti. Iosif Petacă a fost șef de gara în Gura Roșiei vreme de 30 de ani. Traseul ăsta, zice el, a fost construit de austro-ungari la începutul secolului trecut. Şi ce pod de fier au făcut, domne! Când a intrat în funcție, la 21 de ani, visa noapte de noapte trenuri, saboți, vagoane, mărfuri, iar când linia îngustă s-a desființat și el a ieșit la pensie, se tot trezea dimineața, pleca la gară și abia pe drum își aducea aminte că mocănița nu mai e. Şi acum, Iosif Petacă ţine minte cu exactitate numerele și orele de plecare ale celor șapte trenuri, trei de marfă, două de persoane de zi și două de noapte. Uneori se mai îmbracă duminica în uniforma de ceferist și pe unde umblă prin țară, prin stațiuni, pe la prieteni, e atras ca un magnet de gări, de trenuri. „Cel mai frumos era de Paşti, când mergeau oamenii cu mocănița la mănăstiri, la Musca, la Posaga, la Lunca Arieşului. Pe-atunci nu aveau curent electric pe dealuri și când se întorceau, ii vedeai cum urca cu lumânările aprinse în noapte, să ia și cei rămași acasă, în ultimul cătun, lumina de la Domnul Iisus. Linia asta, Abrud-Turda, avea, pe lângă patru gări și 21 de halte (Bistra, Lupşa, Hădăreni, Sartas, Ocoliş, Ocolişel, Vidolm, Buru Halta, Sânmihai), tot felul de puncte de oprire, pe care le stabileam după ce vorbeam cu preoții și cu primarii. Dacă venea unu pe jos 15 kilometri din munte, nu mai mergea până la stație, lua trenul din punctul de oprire, iar la prima stație cobora și-și lua bilet. Drept vă spun, mocănița asta a fost sufletul moților.” La nunta cu mocănița În cele două zile de călătorie prin Apuseni, Gomboş Ferencs, unul dintre organizatorii și mecanicii curselor cu mocănița, nu s-a descurajat, nu a părut vreo clipa supărat, nici când a început să plouă, nici când vagoanele s-au tot „cojit” după impactul cu toate crăcile de pe traseu. Pasiunea lui de ceferist veteran și bucuria de a vedea din nou locomotiva cu aburi la drum l-au făcut probabil sa uite de toate. Iar acum, pentru ultimele curse, a angajat lăutari! Feri se uită chiorâș la ei şi le spune cu o sprânceană ridicată. „Dacă nu cântați romanțe aşa cum ne-am înțeles, acu opresc trenul și vă dau jos în pădure!”. Șeful lor, Anton Pantiru, viorist, are nasul acvilin și privirea tăioasa și rece ca o lamă zimțată. „Eu cânt din 65 pe locomotiva asta, domşef, cântăm câte zece-doişpe ore pe zi, din vagon în vagon. Lumea voia să audă joc de doi și muzica populară ardelenească, „cânta domle mocănește!”, asa cereau oamenii.” Cântă de la 12 ani, a învățat de la „strămoșii” lui și se poate spune că-i lăutarul mocăniței. Însă înainte de a-și plimba vioara din vagon în vagon, a muncit din greu ca încărcător-descărcător în gară. Căra bile rotunde de moară, lemne de mina, bare de moara de doi metri, șina de cale ferată, asta până când unul dintre conductori a aflat că le zice bine cu vioara. Şi-a făcut echipa cu încă un viorist, un dubas și un gurdunaş (contrabasist) și a pornit sa colinde trenurile. „Cântam prin gările unde oprea să alimenteze, cântam în tren, la sărbători, la nunți, am cântat până-n ultimul canton, am jucat până-n ultima gară. Ce veselie era, câte nunți n-am făcut pe mocănița! Trebuia să ducem mireasa la mire, se urca toată nunta-n tren, chefuiam acolo cât ținea drumul, apoi din gară, mergeam cântând 7-8 kilometri pe jos, până la Ciureasa, Cerchez, Dealu Mare, Avram Iancu, Tarsa, și abia acolo începea nunta, ținea până duminica noaptea, cât te-nţelegeai cu omul.” Acum, la sfârșitul zilei, Anton și cu nepoții săi ii „zic” la ureche austriacului, înalt și timid, care, într-o românească lălăită, cântă cu ei. În momentul ăsta, Georg Hocevar a uitat și de așezările de la poalele Alpilor, unde circulau mocănițe pentru marfă, pentru elevi și pentru turiști, mocănițe pe care el le repară, și de tristețea pe care a avut-o când a văzut în România câte locomotive de epocă au ajuns la fier vechi și câtă linie îngustă a fost furată. A vrut să facă o bucurie oamenilor săraci de aici și sa le amintească oficialităților că traseul ăsta există și că se poate face un lucru bun. Printre sunetele acordeoanelor și ale saxofonului, Georg anunță și o prima victorie: „mai marii” orașului i-au propus sa reia cursele gratuite și în week-end-ul următor. Învăluită în aburii auriți de lumina apusului, locomotiva pufăie cuminte în gara din Abrud, după două zile de aventuri. A fost o harababură pe cinste, însă cui îi mai pasă, când atâta veselie, atâtea nostalgii și emoții ne-au însoțit la drum, când, preț de câteva ore, am respirat aerul unui alt secol și am înțeles farmecul unei călătorii cu mocănița, de care mulți dintre noi auziseră doar. La doi pași de ea, acompaniat de vioara lui Anton, Feri o tine una și bună și își cântă romanțele fericit, cu brațele deschise și cu capul dat pe spate. „S-au scuturaaaat toți trandafiriiiiii!”

sursa: http://www.formula-as.ro/2002/533/acasa-1/acasa-3534


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: